Good bye, my sweet December!

Au mai ramas doar cateva ore din luna decembrie, ultima din acest an si cred ca fiecare om isi face un bilant in care aduna lucrurile bune, le inmulteste cu micile momente extraordinare pentru ca la final sa scada dezamagirile, frustrarile si tot ce l-a nemultumit in timpul anului si decide daca anul i-a fost bun sau nu.Pentru mine, anul acesta este fara indoiala cel mai frumos pentru ca in prima zi din luna Decembrie am primit un dar nepretuit la care am visat multa vreme si care s-a lasat asteptat mai mult decat credeam: fiul meu. Si, pentru ca vorbim despre Decembrie, luna magiei, a povestilor, a miracolelor, si beblusul meu a tinut sa fie in ton cu atmosfera, asa ca venirea lui pe lume este o adevarata poveste care incepe asa:

A fost odata ca niciodata o familie fericita formata din doi oameni care asteptau sa vina pe lume puiul lor. Era saptamana 41 si fiecare zi parea ca va aduce “momentul”, dar toate semnele prevestitoare se stingeau inainte de a iesi cu bagajul pe usa. Era 1 Decembrie si dimineata aceea nu am sa o uit niciodata: mic dejun luat ca in fiecare dimineata plus cafea cu lapte caci nu se putea altfel. Lacrimi de frustrare, griji, posibile scenarii care se lasa cu alte lacrimi, drumul incredibil de liber pana la maternitate. Acolo puteai sa tai din usa aerul de vacanta si, implicit dezgustul asistentelor cand ne-au vazut. Eram primii si singurii pacienti la ora aceea si cred ca ar fi fost mai blanda o palma decat privirea pe care mi-a aruncat-o asistenta de garda. Trecem peste toate detaliile, asteptam medicul care isi face aparitia dupa o ora si jumatate, intre timp apar si alte paciente care nu avusesera alta treaba de 1 Decembrie decat sa intre in trevaliu.Dupa control medicul imi spune ferm:”Nu are capul fixat inca. Asta e, domna Dragomir, nu a sunat ceasul biologic!”. Aproape am izbucnit in plans cand am auzit, dar m-am abtinut si cu greu am reusit sa ii spun ca sunt ingrijorata, ca trebuia sa facem o ecografie si ca spatele ma durea aproape insuportabil. Ecografia se face, bebe e bine, sanatos cu “colierul” in jurul gatului pe care il avea din trimestrul doi. Se hotaraste sa ceara a doua parere dupa operatia pe care o avea programata. In discurs sugerase ideea de cezariana, dar cum insistasem cu nasterea naturala de la inceput nu a insitat, iar eu nu m-am grabit sa aprob, inca speram. Trece o ora, ne consultam, alte plansete, alte frustrari…Cand sa spun ce am hotarat noi, imi pune ca imcercam nasterea naturala cu declansare, dar exista riscuri si daca nu merge bine, operatie. Aprob! Bun, acum aduceti bagajul! Toata lumea ma grabeste ca vezi dom’le, asa vrea domnu’ doctor. Nu apuc sa iau tot, sa imi adun gandurile sau sa ii explic sotului. Pornim! Sala de nasteri…imi bate inima asa tare ca o aud in cap si toate indicatiile unei asistente-robot trec pe langa mine, aud doar atat:”Mergeti la baie si umpleti asta cu urina! si imi intinde o pipeta.” Trece  jumatate de ora, mi se rup membranele, incepe travaliul. E ca la examen:stiu ca vine contractia, numar pana la 20, respir si trece. Durerile se intensifica si cand apare medicul ii reamintesc de epidurala. “Sigur, dar inca nu putem monta cateterul, trebuie sa asteptam putin, daca nu merge bine, facem operatie. Vedem la 5. Daca aveti dureri prea mari, spuneti doamnelor si vi se face un calmant!”Era 3 si 15 si eram in travaliu de la 1, mai aveam putin. Plus ca doamnele impodobeau braduti artificiali si se consultau in alegerea culorilor pe fundal de colinde, iar din cand in cand una din ele striga la o “colega” din camera de alaturi care se vaita de mi se facuse frica. O auzeam  de la 12 jumatate cand intrasem in sala de nasteri:”Nu mai tipa asa! Respira, ti-am zis!” La 3 jumatate din sala de alaturi se aude un scancet. A nascut! Norocoasa! Si un zambet imi lumineaza fata de parca era copilul meu. Alte 10 minute si o aud din nou. De data asta urla. Mi se face frica, mai ales ca fiecare contractie incepe sa vina la pachet cu un fior rece care imi trece prin tot corpul. Vine si moasa si ma intreaba cum imi e, asa cum vorbesti cateodata singur, nu apuc sa raspund ca se intoarce la usa. Vine si ora 5 si intra medicul care dupa ce verifica inregistrarea contractiilor si ma consulta hotaraste ca e timpul sa ne oprim. Va luati bagajul si ne vedem in sala de operatii! “Ha, am scapat de voi, imi venea sa strig in timp ce ieseam din sala!” Si ma indrept cu pasi mai repezi decat puteam eu catre cel mai asteptat moment: aveam sa imi cunosc puiul si fiecare pas pe care il faceam imi umplea inima de bucurie si ochii de lacrimi. Agitatie, frig, semnaturi, glume la care rad sec, iarasi imi aud inima in cap! Nu am avut niciodata senzatia asta si cred ca doar ea m-a scapat de o teama cumplita cand am intrat intr-o sala plina de medici, asistente, infirmiere. A urmat anestezia, cea mai grea parte. Trei intepaturi, amenintari ca imi face anestezie totala si o sa il vad pe bebe dupa 5 zile pe motiv ca nu stau suficient de relaxata. E drept, aveam emotii de imi crapa capul, o asistenta ma tinea intr-o pozitie extrem de incomoda si mai era si burta care ramasese suficient de mare cat sa ma incomodeze sa stau cu umerii aplecati. Cere muzica, poate ma relaxez, muzica intarzie, se enerveaza si striga la sistenta: “Unde e muzica aia?” . Vine si muzica, Magic FM. In sfarsit, reuseste si toata lumea se grabeste sa recupereze timpul pierdut cu anestezia. Nu am timp sa reactionez, pe fundal se aude Jingle bells rock si in 5 minute ma anunta ca o sa simt o apasare pe stomac si gataaaa. Inainte sa termine propozitia simt o durere cumplita in stomac si inainte sa strig de durere aud cel mai frumos sunet pe care l-am auzit in viata mea, ceva care seamana un mieunat si un scancet in acelasi timp. In urmatoarele secunde imi curgeau lacrimile si sufletul imi era coplesit de emotie, iubire si caldura. O asistenta mi l-a aratat pe bebe asa, nespalat si atunci am simtit ca zbor, iar dupa alte cateva minute mi l-a adus infasat si i-a lipit obrajorul de obrazul meu. Era cald si toata fiinta mea a simtit nevoia sa il stranga in brate si, cum eram tintuita acolo si primisem indicatii clare sa nu ma misc, m-am limitat la a-i pupa obrajorul cat timp l-am avut langa mine, adica aproape un minut, dar a fost cel mai frumos  si mai intens minut din viata mea. Nu am rezistat sa spun tare “Ce frumos e!” pentru ca intr-adevar era cea mai frumoasa fiinta pe care o vazusem. Am intrebat daca e bine, daca are tot ce ii trebuie si apoi am intrat intr-o bula de fericire din care nu am iesit nici azi. Nimeni si nimic nu mai conta, vroiam doar sa pot sa ma ridic sa imi strang puiul in brate, nici macar vestea ca dupa doua zile aveam sa il vad nu mi-a clintit fericirea. Stiam ca timpul va zbura atata timp cat ma voi gandi la el si asa a fost.

Trebuie sa spun ca doar gandul la bebe m-a ajutat sa trec peste dureri care s-au dovedit a fi cumplite. Cand am inceput sa imi simt picioarele a inceput cu adevarat durerea pe care o pot asemana cu un cutit fierbinte pe care il ai in burta, plus celelalte dureri. Cred ca cei care spun ca nasterea naturala are cele mai cumplite dureri ar trebui sa recalculeze toate variabilele, iar cea mai importanta ar fi durata durerilor. A treia zi de la nastere, cand am mers in salon nu ma puteam descurca singura, abia ma tineam pe picioare si durerea de spate cu care am ramas de la anestezie si care m-a tinut aproape doua saptamani s-a dovedit a fi la fel de mare ca cea din cauza taieturii. Chiar asa, cu atatea dureri, m-am ridicat din pat, am cerut calmant si m-am pregatit pentru marea reintalnire. Au fost cele mai lungi minute pe care le-am trait si fiecare pas care ma apropia de camera bebelusilor imi umplea corpul de un tremur pe care il retraiesc de fiecare data cand imi amintesc de el. A fost cel mai minunat moment din viata mea sa imi tin puiul in brate, iar momentele urmatoarea, din trei in trei ore caci asa mergeam la alaptat, au fost la fel de intense si de frumoase ca prima data. Camera bebelusilor mirosea puternic a dezinfectant si cand ma apropiam de usa cumva mirosul acela il asociam cu revederea noastra si de fiecare data cand il simteam pe holuri tresaream. E ceva ce nu pot explica prea mult, o legatura unica si preaputernica, un sentiment de iubire nemasurata si intensa care te implineste in asa fel cum niciun alt moment din viata ta de om mai mult sau mai putin implinit nu a facut-o si pentru asta si pentru multe altele care s-au intamplat si se vor povesti, my sweet December, ai fost cea mai frumoasa, intensa si plina de iubire luna din acest an si din toti care au trecut.

Iata cum, intr-o singura zi mi-am primit cadoul pentru Mos Nicolae, Mos Craciun, si toate ocaziile care sunt in luna Decembrie. Ce-mi doresc pentru 2017? E simplu: Sanatate! Pentru bebe, pentru mami, tati si toti cei dragi noua, pentru toti copiii din lumea intreaga, toti parintii si toti cei care au in grija lor un copil. Restul dorintelor le vom implini impreuna, sanatosi fiind!

sweet december

Emotiile unei viitoare mame

Luni dimineata in doi. Poate ultima luni in care ma trezesc si nu cobor din pat imediat, mai astept putin…M. s-a ridicat inaintea mea fiindca azi are in plan sa finalizeze o parte din modificarile pe care le-am gandit pentru sosirea lui bebe. Ma ridic si eu, cu greu, si incepem sa facem planuri pentru ziua de azi, pentru maine, pentru viitor. Pana acum eram singura care tot spunea ca “mai e foarte putin pana vine bebe”, acum, cand insusi medicul ne-a spus ca “e pe drum, ar fi cazul sa aveti bagajul pregatit!”, tresar si as vrea sa cred ca mai dureaza. Atatea nopti l-am visat, am vorbit cu el, ba chiar l-am strans in brate,in vis, a doua zi imi doream sa fie real si langa pat sa  fie patutul cu ghemotocul de om care scanceste. Parca m-am obisnuit sa il mangai din afara, sa imi dea ghionturi din interior si sa stiu ca e bine. “Acolo” ii e bine! Il stiu ferit de frig, de foame, de rau…ma ingrozeste gandul ca ar putea sa sufere. E asa un sentiment de nebunie pura, sa iti doresti sa iti tii puiul cativa centimetri mai jos de inima la nesfarsit. Suntem programate genetic sa reactionam la scancete, asa se spune. Am mers sa vad maternitea si intre explicatii si observatii s-au strecurat scancete convingatoare de pe un coridor lateral. Am avut o reactie de vampir care a simtit sange! Parca eram hiptnotizata. Nu stiam unde sa imi intorc privirea sa ii gasesc.”Acum sa vedem etajul 4!” am auzit parca din alt culoar al timpului. Si pe masura ce mergeam scancetele se auzeau mai infundat. Am plecat acasa si in vis mi s-au aratat bebelusii singuri si o asistenta cu care m-am certat pana la trezire. Ce o mai fi si asta? Proiectia temerilor, stiu, nu e cine stie ce filozofie. Intre timp am inceput sa impachetez hainute, pijamale, creme, sapun, prosoape, etc. Va povestesc dupa ce nasc ce am pus in bagaj si cat de utile mi-au fost. Acum sunt o bomba de hormoni care asteapta sa vina “momentul”. Ca imi e frica. Da, chiar imi este. Tuturor ne e. Doar ca unele avem curaj sa si recunoastem. O sa il pot strange in brate, in sfarsit. Si tatal lui il va simti pentru prima data real. Ma umplu de lacrimi numai cand ma gandesc. Ce vom face din el? ? Om. Asa cum ne vom pricepe noi mai bine. Si cand neuronii vor fi cu totii acasa am de gand sa ii scriu ce imi doresc pentru el, sa ramana scris si peste ani sa ii citesc si lui ce au gandit mami si tati pentru el.img_20161114_121709

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conceptul continuum sau “lasa-l sa stea in brate!”

 

  „Mi-ar fi rusine să recunosc în faţa indienilor că acolo de unde vin, femeile nu se simt capabile să-şi îngrijească copiii până nu citesc instrucţiunile scrise de vreun străin într-o carte.”

…mie nu imi este rusine sa recunosc , in fata oricui, faptul ca m-am vazut nevoita sa caut informatii despre cresterea copilului. De ce? Simplu! Pana in momentul in care am hotarat ca vreau un copil, nu am dat prea multa atentie acestui aspect, desi meseria mi-a oferit nenumarate ocazii de a experimenta atributiile unei mame si ma simt foarte norocoasa din acest punct de vedere. Cu toate acestea, nu a fost suficient pentru ca ceea ce eu am experimentat a fost cu copii de peste 1 an, ori pana la 1 an e cale lunga si mamicile stiu despre ce vorbesc.:-) Plus ca intre a fi mama si a inlocui pe termen scurt prezenta mamei este o diferenta uriasa.

Asa se face ca din moment ce am ramas in concediu mi-am acordat timp sa ma antrenez pentru meseria de mamica. Cum puteam sa fac altfel decat citind si studiind probleme legate de cresterea copiilor. Asadar, am inceput prin a “scotoci” siteuri, bloguri, vloguri pana cand am realizat ca sfaturile era contradictorii: puteam fie sa am un program strict de masa, somn pentru copil, fie sa il hranesc la cerere si sa il las sa doarma cand va considera dansul, ba chiar as putea sa il leg de mine asa incat sa aiba acces nelimitat la tot ce i-as putea eu oferi. Una peste alta, ajunsesem sa ii dau dreptate bietului Nastratin cand a hotarat sa puna roti cuptorului sa il poata aseza dupa cum considera fiecare vizitator. Asa am ajuns sa caut  surse de informatii sa vad daca ma vor convinge cum anume sa procedez si prima pe care am studiat-o este  cartea “Conceptul continuum” de Jean Liedloff, o carte aparuta in 1975. Cartea are la baza experienta autoarei in jungla sud-americana si observarea directa a tribului de indieni Yekuana. Autoarea observa o diferenta majora in felul in care indienii isi ingrijesc si cresc copiii si modul in care acest aspect se reflecta in comportamentul copiilor. Femeile Yekuana isi poarta bebelusii in permanenta in brate, acestia avand posibilitatea de a se atasa la san atunci cand le este foame. Nefiind nevoiti sa planga pentru a fi alaptati, copiii sunt mereu linistiti, in timp ce mamele isi pot continua linistite activitatile zilnice. Acelasi lucru se intampla si atunci cand au nevoie sa fie dezmierdati: mama se opreste din taiat legume pentru mancare si isi alinta cu drag copilul de la primele semne evitand plansul plin de suparare al bebelusilor care de obicei impune minute in sir de leganat pentru a fi linistiti. Bebelusii dorm alaturi de parintii si fratii lor avand acces in permanenta la san si dezmierdarile mamei, iar parintii nu sunt nevoiti sa se trezeasca de tot pentru a linisti copilul de cate ori este nevoie. Rezultatul acestor practici este ca la finalul perioadei “in brate”, perioada careia fiecare copil ii pune capat atunci cand se simte pregatit sa exploreze lumea, copiii sunt linistiti, asculatori, in deplina armonie cu familia. Mai mult, luand parte, pasiv, la toate aspectele si practicile tribului, ei sunt pregatiti deja sa ia parte activ la acestea, atunci cand vine vremea. Exemplul cel mai bun in acest sens este al baietilor care de la varste fragede trag cu arcul fara sa se raneasca. Sau al copiilor care se joaca langa groapa adanca sapata de barbati fara sa cada in ea, iar parintii nu se tem pentru siguranta copiilor. Autoarea subliniaza importanta respectarii acestei perioade, “in brate”, ea fiind practic o continuare a vietii din uter a copilului care nefiind pregatit pentru viata din afara uterului are nevoie de mama lui, singura fiinta pe care a cunoscut-o “din interior”.

Fiecare terminaţie nervoasă de sub pielea lui proaspăt expusă tânjeşte dupa îmbrăţişarea aşteptată, întreaga lui fiinţă, specificul a tot ceea ce este el, conduce spre a fi purtat în braţe.

atentie-mamici-la-capcana-copiilor-care-cer-sa-fie-luati-in-brate-rasfatul-nu-este-doar-un-mit-specialistii-explica-de-ce-126317

Cartea vine ca raspuns al practicilor  din Anglia care promovau “plansul controlat”, copilul fiind lasat sa planga pana adoarme daca a fost hranit, schimbat si nu manifesta vreun simptom de boala. Consecinta acestor practici, de ignorare a plansului bebelusilor daca au primit toate ingrijirile, afectandu-le atat relatia cu parintii, copiii fiind neascultatori, agitati si irascibili de cele mai multe ori, cat si emotional, majoritatea manifestand probleme de comunicare si gestionarea emotiilor.

Atentie insa la toate aspectele!

  1. Femeile Yekuana isi continua activitatile zilnice in aceeasi masura ca si inainte de venirea bebelusului: fac mancare, spala haine, cara apa pe poteci abrupte, toate acestea cu bebelusii in brate.
  2. Bebelusul Yekuana are contact cu toti membrii familiei, vecinilor, rudelor, etc. De ce este important acest aspect? In contactul cu ceilalti membrii ai comunitatii bebelusul are parte in permanenta de experiente care il ajuta sa descopere lumea, iar membrii comunitatii la randul lor, au posibilitatea de a se obisnui cu noul membru, de a-l accepta si integra. Parintii raman persoane de referinta in viata copilului, dar si ceilalti contribuie cum pot la cresterea si educatia lui.

Am subliniat aceste aspecte pntru ca ideea acestei carti a fost gresit preluata si inteleasa de majoritatea parintilor, care au inteles ca perioada “in brate”, despre care vorbeste autoarea ,inseamna centrare pe copil si nimic altceva. Cu alte cuvinte copilul devine cel care ofera actiunea, iar parintii se bucura de acest aspect pasiv, pe rand:in timp ce unul ingrijeste copilul, celalalt se ocupa de treburi, iar rezultatul acestor practici este sintetizat foarte bine in carte.

Un părinte concentrat pe copil nu numai că poate ajunge plictisit, şi plictisitor pentru ceilalţi, dar are toate şansele să ofere o îngrijire incompletă. Aşteptările unui bebeluş  sunt de a lua parte la viaţa unei persoane active, în contact fizic constant, martor la diferitele experienţe pe care le va avea mai târziu în viaţă. Rolul lui câtă vreme se află în braţe este pasiv, cu toate simţurile deschise. Ocazional se bucură de atenţie directă, pupici, gâdilituri, aruncări în aer şi altele.

In realitate, autoarea subliniaza clar necesitatea unei vieti active, cu nenumarate prilejuri  de a experimenta si invata in situatii diverse si, mai ales, importanta corectarii comportamentelor de fiecare data cand este nevoie. In carte este dat exemplul unui copil mic care isi face nevoile in casa, iar parintii il dau afara pentru gestul facut. Copilul nu se simte esclus, ci gestul facut de el este penalizat de familie.

Permisivitatea îi privează pe copii în mod constant de modele de viaţă adultă, unde să-şi poată găsi locul într-o ierarhie naturală a experienţei mai multe sau mai puţine; unde acţiunile lor de dorit sunt acceptate şi acţiunile nedorite sunt respinse, în timp ce ei înşişi sunt întotdeauna acceptaţi.

Ce am inteles eu din toata povestea?

  1. Bebelusul are nevoie sa stie ca plansul lui, singura lui modalitate de a comunica, este auzit si inteles de noi, mai ales de mine, mama lui, care l-am purtat in burtica 9 luni.
  2. Copilul are  nevoie sa participe la tot ceea ce se intampla in viata noastra: pregatitul mesei, curatenia, masa, plimbarile, etc. In egala masura are nevoie de contact cu ceilalti membrii ai familiei si ai comunitatii.
  3. Fiecare copil isi alege momentul in care se simte pregatit “sa coboare din brate si sa exploreze” atunci cand este pregatit, iar eu trebuie sa fiu pregatita sa imi “inving” temerile.
  4. Deprivarea copilului de toate cele expuse mai sus are atat consecinte imediate, cat si pe termen lung.

Va invit cu drag sa cititi cartea, chiar daca aveti deja copii, intrucat cele scrise de mine mai sus reprezinta un rezumat al intregii carti si o viziune proprie asupra ei, iar autoarea ofera explicatii pe larg asupra ideilor expuse, dar si posibile solutii pentru parinti. Cred ca fiecare mamica sau viitoare mamica are ceva de invatat, iar a invata este benefic tuturor, indiferent de varsta.

Mar, scortisoara si stafide

Cand ma gandesc la iarna, imi place sa imi imaginez o camera calda, mirosind a ceai de fructe si prajituri, o carte buna si o stare de bine. Imi place foarte mult sa mananc si, in egala masura, sa gatesc. Nu o data mi s-a intamplat sa se mire colegele sau prietenii de apetitul me, desi intotdeauna am fost cel putin slaba, daca nu foarte slaba. Cu toate acestea, nu m-am sfiit niciodata sa comand feluri de mancare sau prajituri noi si cu muulte calorii, desi comesenele se limitau la o salata light si apa plata cu lamaie. Ma amuza foarte tare situatia, mai ales ca nu am ezitat niciodata sa imi manifest incantarea fata de minunatia de gusturi, miros si texturi.

Cand am ramas insarcinata insa, apetitul meu minunat si-a pus amprenta destul de mult asupra siluetei, dar chiar si asa nu m-am lasat intimidata si nu m-am abtinut deloc. Nu va grabiti sa ma judecati! Fiecare stie ce face si de ce, iar eu imi cunosc organismul si stiu ca ma va ajuta sa revin la o silueta acceptabila; bineinteles ca ma voi stradui si eu.

Azi mi-am amintit ca urmeaza mult-asteptatul weekend si cum in ultima perioada mi-am petrecut timpul in marea majoritate in bucatarie sau citind, m-am gandit sa dedic ziua de azi unui desert minunat cu ingrediente pe care le asociez cu anotimpul rece: mar, scortisoara si stafide. Ador scortisoara! Mi se pare cel mai placut condiment din cate cunosc! Acum ceva timp am gasit o reteta care mi-a starnit atentia si am pus-o in lista “to do”; este o reteta de placinta cu mere, scortisoara si stafide impletita. Placinta cu mere mai facusem, dar nu incercasem impletita, plus ca ideea de aluat dospit mi-a dat intotdeauna emotii. In sfarsit, mi-am luat inima in dinti si burtica in brate si am purces la lucru. In cateva minute sufrageria a fost invadata(acolo mi s-a parut cel mai cald si potrivit sa las aluatul sa creasca) de un puternic miros de cozonac.:-)brusc m-am trezit invadata de o multime de franturi de amintiri cu mamaie care tot timpul iernii framanta coca pentru cozonac sau gogosi triunghiulare pe care le impartea tuturor celor ce ii treceau pragul. Eram mica si ma furisam pe un pat de lemn sa vad ce face coca si sa adulmec mirosul de lapte, oua si coaja de lamaie care se distingeau cel mai bine. Ma trezeam cu mamaie in spate suparata nevoie mare ca “ii da coca inapoi” daca o deranjez, asa ca ma pitulam la locul meu unde asteptam cuminte pana sfaraiau gogosile sau se coceau cozonacii. Asa de tare m-a cuprins melancolia, ca m-am trezit cu lacrimi in ochi si cu un dor imens de copilarie. Cel mai frumos moment din pregatirea acestei placinte a fost pregatirea merelor care au parfumat casa cum nu s-a mai intamplat demult. Bineinteles ca bebe a fost foarte activ in tot acest timp, iar tati al lui mai baga din cand in cand capul pe usa, convins fiind ca nu e potrivit sa stau atat in picioare si sa verifice daca “suntem bine”, dar si imbiat de mirosul puternic de mar si scortisoara. Un singur lucru mi-a umbrit fericirea: am uitat cuptorul pe treapta mare de coacere(potrivit sa il incinga), asa ca placintica era gata, gata sa fie pierduta. Noroc cu simturile de viitoare mamica ce au reusit sa previna o adevarata tragedie. Totul e bine cand se termina cu bine, placinta s-a copt frumos si  ne-a starnit apetitul atat de tare, ca atat eu, cat si tati ne-am infruptat cu pofta dintr-o bucata zdravana, evident, calda fiind.

img_20161021_171655

Ps: Va las linkul retetei video si astept pareri daca va incumetati sa o incercati!

Ce m-a invatat fiul meu inainte de a veni pe lume?

Intr-o mare de trairi si intamplari a venit un sufletel care a dat un nou sens intregului drum si e atat de frumos!

Nasterea  ca proces aduce pe lume doua fiinte: copilul si mama. Caci in momentul in care se naste copilul, pe lume apare si mama. E un proces ireversibil care schimba tot ceea ce te definea inainte.

In realitate transformarea incepe cu 9 luni inainte, iar momentul nasterii este cheia care elibereaza fiinta care s-a format in tine:Mama. Cum m-am transformat eu in aceste aproape 9 luni? In cele ce urmeaza voi incerca sa cuprind o parte “invataturile” pe care le-am primit de la fiul meu chiar inainte de a veni pe lume.img_20160910_124711

  • In primul rand, am invatat ca pentru a primi un “cadou” atat de frumos din partea lui Dumnezeu trebuie sa astept. Rabdarea nu a fost nicidecum o trasatura care sa ma caracterizeze. Intotdeauna am stiut “ce voi face peste 5 ani”-:) si nu am acceptat sa aman ceea ce imi planificasem si vizualizasem ca se va intampla.(in ceea ce priveste aspectele importante) Ei bine, cand am simtit ca suntem pregatiti sa avem un copil, lucrurile nu au stat chiar atat de usor si oricat de nerabdatoare si indignata am fost uneori, a trebuit sa invat sa astept si sa am incredere ca la momentul potrivit, bebe isi va face aparitia.
  • Sa imi ascult instinctele. Da, indiferent de cat de mult obisnuiam sa analizez si sa filtrez ceea ce vedeam sau auzeam, in timpul sarcinii am invatat sa ma bazez mai mult pe ceea ce inregistreaza simturile in mod primar si, surprinzator, am descoperit ca astfel am economisit energie si timp in multe cazuri pe care altfel le-as fi analizat indelung.
  • Sa imi accept corpul cu multe kg in plus. Stiu sunt femei care iau si mai multe de kg pe parcursul sarcinii, dar pentru mine schimbarea a fost radicala trecand in cateva luni de la XS la XL si, desi mi-a fost greu la inceput, pe masura ce bebe a crescut si a inceput sa isi faca simtita prezenta, am invatat sa accept si chiar sa imi placa fiecare modificare aparuta.Aici as adauga si curajul de a iesi din casa fara pic de machiaj fara sa imi doresc sa ma ascund cand dau ochii cu cineva cunoscut de teama ca ma considera “neingrijita”. Cu alte  cuvinte, am invatat sa ma accept asa cum sunt.
  • Sa ma bucur de o zi ploiasa in loc sa fiu irascibila, deprimata ca mai mult ca sigur vor fi ambuteiaje pe drum, daca nu cumva si vreo doua accidente, ca iarasi strazile vor fi pline de apa si o sa ma ud leoarca, daca nu cumva intre timp ma stropeste vreo masina care trece cu viteza fix in dreptul baltoacelor. Nu, nu ma mai gandit deloc asa, dimpotriva, m-am bucurat ca pot respira aer curat, ca nu am fost nevoita sa imi schimb trei tricouri pana seara, ca am asa o stare de bine de parca as fi fost din nou copil.
  • Sa ma bucur de o vacanta la mare fara sa stau la plaja, fara sa fac baie, fara sa ma prinda rasaritul pe plaja, fara excursii de o zi in locuri nemaivazute pana atunci, fara sa degust mancaruri speciale, fara sa ies in club. O vacanta cu plimbari scurte pe malul marii, dimineata la rasarit sau seara la apus, cu stat pe plaja in zone fara muzica si galagie, cu mese simple si sanatoase, cu admiratul pescarusilor si al valurilor; o vacanta in care m-am relaxat si mi-am umplut sufletul de frumos cum nu s-a intamplat niciodata.
  • Sa pun pe altcineva mai presus de tot si de toate. Sa cantaresc cu atentie fiecare decizie pe care o iau, de la meniul zilnic pana la dezvoltarea personala in care am investit cea mai mare parte din timp si energie, toate aspectele au fost recalculate si reasezate din prima clipa in care am aflat ca sunt insarcinata.
  • Sa tratez fara medicamente. Prima mea grija cand aveam vreo durere era sa iau ceva, analgezic sau antiinflamator, preventiv fiindca nu am suportat durerea nicicand. Nu spun ca am invatat sa traiesc cu durerea, ci am cautat alte remedii pentru raceli sau alte dureri si am trecut la fel de bine peste ele. E drept ca pentru mine sarcina a insemnat o intarire a sistemului imunitar si atenuarea migrenelor care altadata imi dadeau de furca.
  • Sa privesc increzatoare viitorul.Pe parcursul sarcinii am trecut prin multe etape si stari, iar una dintre ele a fost teama. Teama ca nu ne vom descurca financiar, ca nu voi reusi sa rezist prea mult timp acasa fara nebunia zilelor de serviciu, ca nu voi reusi sa fiu o mama buna. Atat de tare ma cuprinsese teama, incat am inceput sa calculez, sa ma documentez si sa caut solutii pentru posibile probleme. In timp am realizat insa ca cel mai important este ca suntem sanatosi, iar bebe se dezvolta asa cum trebuie si, cand a fost nevoie, ajutorul nu a intarziat sa apara.

Am invatat multe lucruri in aceste cateva luni si sunt sigura ca ma asteapta multe alte invataturi in cele ce urmeaza. Uneori imi vine sa rad cand ma gandesc cat de atotstiutoare ma consideram inainte si cat de putin traisem. Acum realizez ca de fapt doar am trecut prin niste intamplari din care am invatat, dar care nu m-au schimbat in esenta, nici cele mai dramatice intamplari nu si-au pus atat de mult amprenta asupra sufletului meu.