Good bye, my sweet December!

Au mai ramas doar cateva ore din luna decembrie, ultima din acest an si cred ca fiecare om isi face un bilant in care aduna lucrurile bune, le inmulteste cu micile momente extraordinare pentru ca la final sa scada dezamagirile, frustrarile si tot ce l-a nemultumit in timpul anului si decide daca anul i-a fost bun sau nu.Pentru mine, anul acesta este fara indoiala cel mai frumos pentru ca in prima zi din luna Decembrie am primit un dar nepretuit la care am visat multa vreme si care s-a lasat asteptat mai mult decat credeam: fiul meu. Si, pentru ca vorbim despre Decembrie, luna magiei, a povestilor, a miracolelor, si beblusul meu a tinut sa fie in ton cu atmosfera, asa ca venirea lui pe lume este o adevarata poveste care incepe asa:

A fost odata ca niciodata o familie fericita formata din doi oameni care asteptau sa vina pe lume puiul lor. Era saptamana 41 si fiecare zi parea ca va aduce “momentul”, dar toate semnele prevestitoare se stingeau inainte de a iesi cu bagajul pe usa. Era 1 Decembrie si dimineata aceea nu am sa o uit niciodata: mic dejun luat ca in fiecare dimineata plus cafea cu lapte caci nu se putea altfel. Lacrimi de frustrare, griji, posibile scenarii care se lasa cu alte lacrimi, drumul incredibil de liber pana la maternitate. Acolo puteai sa tai din usa aerul de vacanta si, implicit dezgustul asistentelor cand ne-au vazut. Eram primii si singurii pacienti la ora aceea si cred ca ar fi fost mai blanda o palma decat privirea pe care mi-a aruncat-o asistenta de garda. Trecem peste toate detaliile, asteptam medicul care isi face aparitia dupa o ora si jumatate, intre timp apar si alte paciente care nu avusesera alta treaba de 1 Decembrie decat sa intre in trevaliu.Dupa control medicul imi spune ferm:”Nu are capul fixat inca. Asta e, domna Dragomir, nu a sunat ceasul biologic!”. Aproape am izbucnit in plans cand am auzit, dar m-am abtinut si cu greu am reusit sa ii spun ca sunt ingrijorata, ca trebuia sa facem o ecografie si ca spatele ma durea aproape insuportabil. Ecografia se face, bebe e bine, sanatos cu “colierul” in jurul gatului pe care il avea din trimestrul doi. Se hotaraste sa ceara a doua parere dupa operatia pe care o avea programata. In discurs sugerase ideea de cezariana, dar cum insistasem cu nasterea naturala de la inceput nu a insitat, iar eu nu m-am grabit sa aprob, inca speram. Trece o ora, ne consultam, alte plansete, alte frustrari…Cand sa spun ce am hotarat noi, imi pune ca imcercam nasterea naturala cu declansare, dar exista riscuri si daca nu merge bine, operatie. Aprob! Bun, acum aduceti bagajul! Toata lumea ma grabeste ca vezi dom’le, asa vrea domnu’ doctor. Nu apuc sa iau tot, sa imi adun gandurile sau sa ii explic sotului. Pornim! Sala de nasteri…imi bate inima asa tare ca o aud in cap si toate indicatiile unei asistente-robot trec pe langa mine, aud doar atat:”Mergeti la baie si umpleti asta cu urina! si imi intinde o pipeta.” Trece  jumatate de ora, mi se rup membranele, incepe travaliul. E ca la examen:stiu ca vine contractia, numar pana la 20, respir si trece. Durerile se intensifica si cand apare medicul ii reamintesc de epidurala. “Sigur, dar inca nu putem monta cateterul, trebuie sa asteptam putin, daca nu merge bine, facem operatie. Vedem la 5. Daca aveti dureri prea mari, spuneti doamnelor si vi se face un calmant!”Era 3 si 15 si eram in travaliu de la 1, mai aveam putin. Plus ca doamnele impodobeau braduti artificiali si se consultau in alegerea culorilor pe fundal de colinde, iar din cand in cand una din ele striga la o “colega” din camera de alaturi care se vaita de mi se facuse frica. O auzeam  de la 12 jumatate cand intrasem in sala de nasteri:”Nu mai tipa asa! Respira, ti-am zis!” La 3 jumatate din sala de alaturi se aude un scancet. A nascut! Norocoasa! Si un zambet imi lumineaza fata de parca era copilul meu. Alte 10 minute si o aud din nou. De data asta urla. Mi se face frica, mai ales ca fiecare contractie incepe sa vina la pachet cu un fior rece care imi trece prin tot corpul. Vine si moasa si ma intreaba cum imi e, asa cum vorbesti cateodata singur, nu apuc sa raspund ca se intoarce la usa. Vine si ora 5 si intra medicul care dupa ce verifica inregistrarea contractiilor si ma consulta hotaraste ca e timpul sa ne oprim. Va luati bagajul si ne vedem in sala de operatii! “Ha, am scapat de voi, imi venea sa strig in timp ce ieseam din sala!” Si ma indrept cu pasi mai repezi decat puteam eu catre cel mai asteptat moment: aveam sa imi cunosc puiul si fiecare pas pe care il faceam imi umplea inima de bucurie si ochii de lacrimi. Agitatie, frig, semnaturi, glume la care rad sec, iarasi imi aud inima in cap! Nu am avut niciodata senzatia asta si cred ca doar ea m-a scapat de o teama cumplita cand am intrat intr-o sala plina de medici, asistente, infirmiere. A urmat anestezia, cea mai grea parte. Trei intepaturi, amenintari ca imi face anestezie totala si o sa il vad pe bebe dupa 5 zile pe motiv ca nu stau suficient de relaxata. E drept, aveam emotii de imi crapa capul, o asistenta ma tinea intr-o pozitie extrem de incomoda si mai era si burta care ramasese suficient de mare cat sa ma incomodeze sa stau cu umerii aplecati. Cere muzica, poate ma relaxez, muzica intarzie, se enerveaza si striga la sistenta: “Unde e muzica aia?” . Vine si muzica, Magic FM. In sfarsit, reuseste si toata lumea se grabeste sa recupereze timpul pierdut cu anestezia. Nu am timp sa reactionez, pe fundal se aude Jingle bells rock si in 5 minute ma anunta ca o sa simt o apasare pe stomac si gataaaa. Inainte sa termine propozitia simt o durere cumplita in stomac si inainte sa strig de durere aud cel mai frumos sunet pe care l-am auzit in viata mea, ceva care seamana un mieunat si un scancet in acelasi timp. In urmatoarele secunde imi curgeau lacrimile si sufletul imi era coplesit de emotie, iubire si caldura. O asistenta mi l-a aratat pe bebe asa, nespalat si atunci am simtit ca zbor, iar dupa alte cateva minute mi l-a adus infasat si i-a lipit obrajorul de obrazul meu. Era cald si toata fiinta mea a simtit nevoia sa il stranga in brate si, cum eram tintuita acolo si primisem indicatii clare sa nu ma misc, m-am limitat la a-i pupa obrajorul cat timp l-am avut langa mine, adica aproape un minut, dar a fost cel mai frumos  si mai intens minut din viata mea. Nu am rezistat sa spun tare “Ce frumos e!” pentru ca intr-adevar era cea mai frumoasa fiinta pe care o vazusem. Am intrebat daca e bine, daca are tot ce ii trebuie si apoi am intrat intr-o bula de fericire din care nu am iesit nici azi. Nimeni si nimic nu mai conta, vroiam doar sa pot sa ma ridic sa imi strang puiul in brate, nici macar vestea ca dupa doua zile aveam sa il vad nu mi-a clintit fericirea. Stiam ca timpul va zbura atata timp cat ma voi gandi la el si asa a fost.

Trebuie sa spun ca doar gandul la bebe m-a ajutat sa trec peste dureri care s-au dovedit a fi cumplite. Cand am inceput sa imi simt picioarele a inceput cu adevarat durerea pe care o pot asemana cu un cutit fierbinte pe care il ai in burta, plus celelalte dureri. Cred ca cei care spun ca nasterea naturala are cele mai cumplite dureri ar trebui sa recalculeze toate variabilele, iar cea mai importanta ar fi durata durerilor. A treia zi de la nastere, cand am mers in salon nu ma puteam descurca singura, abia ma tineam pe picioare si durerea de spate cu care am ramas de la anestezie si care m-a tinut aproape doua saptamani s-a dovedit a fi la fel de mare ca cea din cauza taieturii. Chiar asa, cu atatea dureri, m-am ridicat din pat, am cerut calmant si m-am pregatit pentru marea reintalnire. Au fost cele mai lungi minute pe care le-am trait si fiecare pas care ma apropia de camera bebelusilor imi umplea corpul de un tremur pe care il retraiesc de fiecare data cand imi amintesc de el. A fost cel mai minunat moment din viata mea sa imi tin puiul in brate, iar momentele urmatoarea, din trei in trei ore caci asa mergeam la alaptat, au fost la fel de intense si de frumoase ca prima data. Camera bebelusilor mirosea puternic a dezinfectant si cand ma apropiam de usa cumva mirosul acela il asociam cu revederea noastra si de fiecare data cand il simteam pe holuri tresaream. E ceva ce nu pot explica prea mult, o legatura unica si preaputernica, un sentiment de iubire nemasurata si intensa care te implineste in asa fel cum niciun alt moment din viata ta de om mai mult sau mai putin implinit nu a facut-o si pentru asta si pentru multe altele care s-au intamplat si se vor povesti, my sweet December, ai fost cea mai frumoasa, intensa si plina de iubire luna din acest an si din toti care au trecut.

Iata cum, intr-o singura zi mi-am primit cadoul pentru Mos Nicolae, Mos Craciun, si toate ocaziile care sunt in luna Decembrie. Ce-mi doresc pentru 2017? E simplu: Sanatate! Pentru bebe, pentru mami, tati si toti cei dragi noua, pentru toti copiii din lumea intreaga, toti parintii si toti cei care au in grija lor un copil. Restul dorintelor le vom implini impreuna, sanatosi fiind!

sweet december

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s