Emotiile unei viitoare mame

Luni dimineata in doi. Poate ultima luni in care ma trezesc si nu cobor din pat imediat, mai astept putin…M. s-a ridicat inaintea mea fiindca azi are in plan sa finalizeze o parte din modificarile pe care le-am gandit pentru sosirea lui bebe. Ma ridic si eu, cu greu, si incepem sa facem planuri pentru ziua de azi, pentru maine, pentru viitor. Pana acum eram singura care tot spunea ca “mai e foarte putin pana vine bebe”, acum, cand insusi medicul ne-a spus ca “e pe drum, ar fi cazul sa aveti bagajul pregatit!”, tresar si as vrea sa cred ca mai dureaza. Atatea nopti l-am visat, am vorbit cu el, ba chiar l-am strans in brate,in vis, a doua zi imi doream sa fie real si langa pat sa  fie patutul cu ghemotocul de om care scanceste. Parca m-am obisnuit sa il mangai din afara, sa imi dea ghionturi din interior si sa stiu ca e bine. “Acolo” ii e bine! Il stiu ferit de frig, de foame, de rau…ma ingrozeste gandul ca ar putea sa sufere. E asa un sentiment de nebunie pura, sa iti doresti sa iti tii puiul cativa centimetri mai jos de inima la nesfarsit. Suntem programate genetic sa reactionam la scancete, asa se spune. Am mers sa vad maternitea si intre explicatii si observatii s-au strecurat scancete convingatoare de pe un coridor lateral. Am avut o reactie de vampir care a simtit sange! Parca eram hiptnotizata. Nu stiam unde sa imi intorc privirea sa ii gasesc.”Acum sa vedem etajul 4!” am auzit parca din alt culoar al timpului. Si pe masura ce mergeam scancetele se auzeau mai infundat. Am plecat acasa si in vis mi s-au aratat bebelusii singuri si o asistenta cu care m-am certat pana la trezire. Ce o mai fi si asta? Proiectia temerilor, stiu, nu e cine stie ce filozofie. Intre timp am inceput sa impachetez hainute, pijamale, creme, sapun, prosoape, etc. Va povestesc dupa ce nasc ce am pus in bagaj si cat de utile mi-au fost. Acum sunt o bomba de hormoni care asteapta sa vina “momentul”. Ca imi e frica. Da, chiar imi este. Tuturor ne e. Doar ca unele avem curaj sa si recunoastem. O sa il pot strange in brate, in sfarsit. Si tatal lui il va simti pentru prima data real. Ma umplu de lacrimi numai cand ma gandesc. Ce vom face din el? ? Om. Asa cum ne vom pricepe noi mai bine. Si cand neuronii vor fi cu totii acasa am de gand sa ii scriu ce imi doresc pentru el, sa ramana scris si peste ani sa ii citesc si lui ce au gandit mami si tati pentru el.img_20161114_121709

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s